CoolGoose a lansat un nou site: http://belletristisch.com/ . Acolo voi posta si eu poezii si proze scurte. Daca va pasioneaza acest domeniu va sugerez sa intrati si sa va dati cu parerea, am aprecia.

Mă numesc Iosif. Am 83 de ani şi stau pe strada Energiei. Aceasta este povestea mea.

M-am născut la ţară, în Sighet. Aveam o casă mică, modestă aş putea spune şi nu eram bogaţi. Două camere pentru părinţii mei, pentru mine şi cele două surori mai mici. Acolo au stat bunicii mei şi era locul meu preferat. Mama avea o grădină cu flori, iar tata un hambar cu un cal la care ţinea foarte mult.

Anul naşterii mele, după cum puteţi constata singuri, este 1925. Cu câţiva ani înainte de cel de-al doilea război mondial. Copilăria mea, sau cel puţin atât cât a durat, 13 ani, a fost frumoasă, plină de bomboane, zâmbete, jocuri cu prietenii. Poate 14 deoarece abia atunci au venit trupele SS după noi. Am fost duşi într-un loc destinat numai celor ce aveau să fie trimişi undeva departe. Am stat acolo 1 an până ne-au mutat într-un lagăr de concentrare din interiorul Germaniei. Tata a fost împuşcat în faţa mea. Din acel moment viaţa mea s-a schimbat radical. Am fost pus la muncă şi am încercat să supravieţuiesc. 15 ani aveam…
(Citeste mai departe …)

Într-o dimineaţă mâncam o clătită cu ciocolată. Şi cum mâncam eu clătita şi îi curgea ciocolata aud un zgomot puternic. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Nimic. Nimic?! Dar zgomotul este atât de enervant. După ce mi-am terminat clătita m-am dus afară. Din balcon îl văd pe Vasile. Vasile Sfârc. Vasile Sfârc drept. Mda. Asculta manele şi eu nu urăsc nimic mai mult decât manelele.

Strig la el. Nu aude. Păi cum să audă dacă era muzica dată aşa de tare? Prost om. Dar ce ţi-e şi cu el?

Am stat ce am stat zicând că poate s-o simţi şi el. Păi cum? Se simte? NU. Ies iar pe balcon şi strig la el. Uimitor, de data asta mă aude şi îmi răspunde: “Lasă-mă Ioane!”. Ce sec… Aşa e cu manelistii, sunt mai grei de cap. Şi Sfârc, şi manelar… şi Vasile!

Am coborât la vecina de jos, Dana Bucă. Dana Bucă dreaptă. Şi ea era foarte revoltata că Vasile ascultă manele aşa tare. Ne-am hotărât să mergem împreună la administrator… El stă sus la etajul 9, între Vlad Ureche şi Gheorghe Falcă… Îl cheamă Mare. Nu credeam că există un asemenea nume… Culmea e că numele de famelie este Nas. Mare Nas îi zicem. N-are nasul mare. E de treabă. De obicei rezolvă problemele în bloc.

Ne-am dus toţi trei la Vasile Sfârc drept: eu, Dana Bucă şi Mare Nas şi am început să-i batem la uşă. Muzica părea tot mai tare… iar Vasile Sfârc părea sa ne ignore.

După ce am mai batut la uşă in jur de 3 ceasuri - am facut cu rândul, eu un ceas, Dana un ceas, administratorul alt ceas - ne-am hotarat să-i spargem uşa… Vlad Ureche de la 9 a adus un topor şi am început să-i dăm in uşă.

Poc, ţop, trosc şi intrăm în balconul lui Vasile Sfârc. Muzica răsuna atat de tare încât însuşi Vlad Ureche, caruia îi place muzica, a leşinat.

Dana Bucă apoi l-a găsit pe Vasile Sfârc drept pe jos, întins, într-o poziţie de sfârc căruia îi e frig. I-am verificat eu pulsul - căci nu degeaba am făcut cursul ăla de prim-ajutor - şi am strigat: “Îi mort!”.

Era mort… Nici azi nu se ştie clar cauza morţii lui Vasile Sfârc. Totuşi ţin să vă avertizez… maneaua ucide!

[Va urma…]

O viaţă avem şi una trăim, nu-i aşa? Atunci de ce atâta neglijenţă faţă de aspectele mici, aspectele cu adevărat importante ale vieţii? Ştiţi, nu este nevoie de o definiţie ştiinţifică, pompoasă sau intelectuală. E nevoie de sentimente, gânduri, trăiri.

Copilăria este o parte semnificativă din dezvoltarea oricui. Dacă atunci nu profităm de libertate, de dorinţe, de orice mic fleac am pierdut multe… Ca un copilaş care se joacă cu un fluture pe un deal plin de flori gândindu-se, unde e casa lui. Eu încerc să privesc din altă perspectivă ce a fost. O perspectivă cât se poate de… personală. Ar putea suna oarecum ciudat, însă fluturele este ca inima unui copil. Pur, inocent, inofensiv. Dacă noi nu îl valorificăm, dacă nouă nu ne pasă, fluturele moare încet încet. Întâi îşi pierde culoarea şi devine negru. Negru ca incertitudinile noastre, ca nesiguranţa, ca frica. Apoi piere în vârtejul eternităţii.

Dacă aş putea, aş face toţi fluturii coloraţi, din sufletele tuturor, însă eu nu am această putere. Nu ai nevoie decât de fericire, înţelegere şi mai ales iubire. Poate sună siropos, dar e adevărat. Stau să mă gândesc câţi copii au o viaţă gri, o viaţă aşa cum noi nu ne putem imagina. Ei ţin pe umeri povara unui adult, iar fluturele îşi pierde culoarea… E păcat.

În sufletul tuturor aş vrea să fie primăvară. Mereu. De ce nu restul anotimpurilor? Pentru că vara este prea cald, iarna prea frig, iar toamna prea deprimant.

Ce aş putea să vă urez? O primăvară permanentă şi mulţi fluturi coloraţi…

A product of the sick imagination of Leyla and Ariel.

Aceasta este povestea mea. Povestea sfârcului stâng.

Mă numesc Ion. Sfârc Ion. Am 15 ani juma’ şi locuiesc într-un balcon. În balconul stâng, desigur. Nu am fost niciodată la şcoală… nu m-au trimis părinţii. Productiv nu am fost, dar nici inutil. Am arat. Da. Mult. Câmpuri dese pline de… mirodenii… alese. Păi, ştiţi voi, nu şcoală, da muncă.

În ultimul timp viaţa mea a decurs într-un mod haotic de organizat. Am un program fix dupa care îmi scurg minutele. Luni aşa, marţi aşa… şi tot aşa… până ajungem iar la luni. De exemplu azi, vineri, am fost să îmi cumpăr morcovi. Daaa. Şi era coadă. Şi am aşteptat. Dar voi nu ştiţi cum e să stai juma’ de oră după 3 morcovi, nu? În fine, am procurat morcovii şi mi-am facut ciorbiţă. Ciorbiţă de morcovi. Cea mai bună ciorbiţă din lume!

Imaginaţi-vă cum arată un sfârc ce manancă ciorbiţă… Un Ion Sfârc… Un Ion Sfârc stâng care nu a fost la şcoală în viaţa lui. Arată… arată… aşa cum arată un Ion Sfârc stâng care n-a fost la şcoală în viaţa lui şi mănâncă ciorbiţă.

Mâine mă apuc de scris o carte… O voi numi “Povestea sfârcului stâng” şi va fi despre sfârcul meu stâng care arată ciudat… şi în ultimul timp i-a cam crescut barba… trebuie să-l rad. Adică, să-i fac un haircut cool! Da.

Ştiţi cum arată un sfârc stâng singur? Ei bine arată rău. Foarte rău. Cu prietenă era alta treabă. Eram şi eu invidiat de alte sfârcuri, dar aşa… Chiar nu vă e milă? Gata! De mâine îmi voi găsi o prietenă. Cu părul nu prea lung şi cu atitudine.

[Va urma…]

Atentie! Urmeaza post lung.

Să ţin eternitatea într-o zi şi o clipă în mână, să privesc apusul şi să nu mă gândesc la nimic, să zbor, dar să nu cad şi să înot, dar să nu ating apa. Să nu fiu eu, ci o imagine pentru că imaginile nu suferă, nu au sentimente. Nu suntem reali. Suntem imagini. Suntem altceva. Suntem neant, dar treptat devenim realitate. Devenim ceva mai presus de cuvinte, de inchipuri. Devenim oameni.

Nu ştiu din ce suntem formaţi. Particule? Nu. Suntem dragoste, suntem natură, suntem neant. Poate văd lucrurile altfel decât voi, acei puţini care citesc aceste rânduri, dar părerea mea nu se va schimbă. Nu vreau să-mi alung temerile, ci să le înving, nu vreau să merg împotrivă vântului, ci el să fie prietenul meu şi să mă ocolească suav…
(Citeste mai departe …)