Eul meu interior are o maimuţă folcloristă care îi dă în cap cu o banană oricui o contrazice. Zeffy se teme de ea. Ba nu. Aruncă cu prăjituri făcute de mama lui în ea (după ce muşcă din ele pentru că îi plac prea mult).

(nu se vrea logic)

Mă numesc Iosif. Am 83 de ani şi stau pe strada Energiei. Aceasta este povestea mea.

M-am născut la ţară, în Sighet. Aveam o casă mică, modestă aş putea spune şi nu eram bogaţi. Două camere pentru părinţii mei, pentru mine şi cele două surori mai mici. Acolo au stat bunicii mei şi era locul meu preferat. Mama avea o grădină cu flori, iar tata un hambar cu un cal la care ţinea foarte mult.

Anul naşterii mele, după cum puteţi constata singuri, este 1925. Cu câţiva ani înainte de cel de-al doilea război mondial. Copilăria mea, sau cel puţin atât cât a durat, 13 ani, a fost frumoasă, plină de bomboane, zâmbete, jocuri cu prietenii. Poate 14 deoarece abia atunci au venit trupele SS după noi. Am fost duşi într-un loc destinat numai celor ce aveau să fie trimişi undeva departe. Am stat acolo 1 an până ne-au mutat într-un lagăr de concentrare din interiorul Germaniei. Tata a fost împuşcat în faţa mea. Din acel moment viaţa mea s-a schimbat radical. Am fost pus la muncă şi am încercat să supravieţuiesc. 15 ani aveam…
(Citeste mai departe …)

O leapşa primită de la Zeffy.

1. Ziua cea mai frumoasă ?
O zi de primavară, pe la mijlocul lunii martie.

2. Lucrul cel mai uşor ?
Să dezamăgeşti.

3. Cel mai mare obstacol?
Indiferenţa.

4. Cea mai mare greşeală ?
Prostia.

5. Cauza răutăţilor ?
Indiferenţa.

6. Cea mai mare înfrângere ?
Nepasarea.

7. Prima necesitate ?
Oxigenul.

8. nu exista?!

9. Cel mai mare defect ?
Timiditatea.

10. Persoana cea mai periculoasă ?
Eu.

11. Cel mai urât sentiment ?
Dezamagirea.

12. Cel mai frumos cadou ?
Iubirea.

13. Cel mai bun remediu?
Dragostea.

14. Protecţia efectivă ?
Un pistol? Sau un cuţit…

15. Cele mai necesare persoane ?
El.

16. Sentimentul cel mai frumos ?
Iubirea…

Mai departe la Alexa şi Eleni

Poezie cretină…

Romanţă tehnologizată

O babă pe gheaţă patina uşor
De pe un picior pe celalt picior
Fustele se ridicară şi o mâţă o zgârie
Baba căzu şi se înfurie.

Dar un domn galant, se zice,
O ajută să se ridice,
Cu un baston în mână şi pălărie pe cap,
Frumos, deştept, mirosind a Chanel Crap.

Însă babă îl plăcu şi jm3k3r se uită.
Un asl şi un ID îi ceru, apoi plecă.
Moşul fugi cu bastonul după ea,
Rugând-o un add pe mess să-i dea.

Baba dădu din gene şi îl atinse pe picior,
Bărbatul zâmbi şi se clătina uşor,
Invitaţie primi, ajunseră în dormitor,
Şi au stat pe mIRC cu spor.

Atentie! Urmeaza post lung.

Să ţin eternitatea într-o zi şi o clipă în mână, să privesc apusul şi să nu mă gândesc la nimic, să zbor, dar să nu cad şi să înot, dar să nu ating apa. Să nu fiu eu, ci o imagine pentru că imaginile nu suferă, nu au sentimente. Nu suntem reali. Suntem imagini. Suntem altceva. Suntem neant, dar treptat devenim realitate. Devenim ceva mai presus de cuvinte, de inchipuri. Devenim oameni.

Nu ştiu din ce suntem formaţi. Particule? Nu. Suntem dragoste, suntem natură, suntem neant. Poate văd lucrurile altfel decât voi, acei puţini care citesc aceste rânduri, dar părerea mea nu se va schimbă. Nu vreau să-mi alung temerile, ci să le înving, nu vreau să merg împotrivă vântului, ci el să fie prietenul meu şi să mă ocolească suav…
(Citeste mai departe …)

Prin aprilie-mai 2007 am fost cu Kate la ea la ţară. Într-o seară, eu, ea şi Seyr (un anume domn graffer) am scris această poveste. Fiecare câte un cuvânt. Enjoy!

Era noapte. Vântul sufla cu 100 km pe oră. Câinii zburau artistic în mii şi mii de culori. Oamenii uimiţi leşinau datorită miresmei îmbătătoare. Floricelele emanau gaze halucinogene şi toxice. Castelul bântuit se vedea minunat în lumina romantică a lunii.
Trei câini turbaţi lătrau foarte entuziasmaţi la ceilalţi zburători. Nişte aurolaci mergeau către magazin să cumpere banane. Deodată găsesc o punguţă cu 2 bani. Lângă se simţea vibraţia cutremurătoare a subwooferului. Atunci cel mai răsărit spune: “Bah hahalero, ce plm facem cu punga?” Celălalt se uită uimit la el şi zice: “Mi-e foame! Vreau să mă hrănesc.” Deodată căzu în puţ. O vrăbiuţă sări de frică în lac. Au murit toţi.
FIN!!!

Astăzi la ora de psihologie domnul profesor ne-a dat 3 cuvinte şi ne-a pus să scriem o poezie. Cuvintele erau: barcă, viitor, noapte. Eu am scris două strofe şi am citit poezia la fel ca alte 2 colege/1 Cange. Să vă scriu aci strofele:

În noaptea ce se-nchină în faţa unui nor
Pe o barcă de cristal plutesc, dar parcă zbor
Sentimente uitate readuse în viitor
Sentimente uitate, sentimente ce nu dor.

Cerul e martor şi luna verighetă
Un tron de aur pe-o fundaţie de cretă
O lebădă ne-ngană pe lacul nemişcat
Iubirea noastră e un cal ce a zburat.

O oră de psihologie frumoasă. Singura oră de azi care chiar a meritat atenţie.

Cange e Cange şi nicicum altcumva.

Cange are mereu gumă la el. Şi îmi dă. Câteodată.
Cange este rău şi uită să facă unele chestii când trebuie.
Lui Cange îi place să folosească mess-ul. Pentru orice.
Cange vrea un post sadic. Ceva care să nu fie siropos sau să nu fie legat de dragoste în nici un fel. Decât… dacă se termină în sânge. Muuult sânge.

Cange se bate cu Roxana şi cam pierde.
Cange poartă cămăşi colorate. Mereu.
Despre Cange nu se pot zice multe lucruri, dar din moment ce scriu un post despre el trebuie să fie.
Cange can beat the crap out of Chuck Norris. And Chuck Norris is invincible.
Lui Cange nu îi stă părul bine niciodată şi când o roagă pe mama lui să îi cumpere gel de păr îi cumpără extra wet look, nu dry cum vrea el.

Cange niciodată nu îţi va spune ce vrei să auzi, ci adevărul.
Cange e prost uneori, dar niciodată nu va recunoaşte.
Cange e Cange şi nu se schimbă pentru nimeni şi nimic.

Acum că ţi-am dedicat un post, zâmbeşte. Dacă nu, te pocnesc. Şi doare.

Green gay girl

Cu fard de pleoape verde praz
Ea stă alene sprijinită de pervaz
Cu o sticluţa în mână
Şi pe jos bucăţi antice de lâna.

Fredona un cântec vechi
Ce demult i-a trecut pe la urechi,
O lacrimă verde curgea pe obraz
De la fardul de pleoape verde praz.

Cu faţa verde şi ochii roşii
Ce demult erau verzi şi ei, frumosii,
Înainte să o piardă pe ea
Cea pe care o dată o iubea.

Fericite împreună, ţinându-se de mână
Mergând pe o stradă ce ducea la fântână,
Ea s-a împiedicat de o piatră
Un câine din curte latră.

În fântână spânzurată
De o franghie-atârnată
Ca o pâine frământată
Şi s-a dus. Ea este moartă.