Ieri a fost o zi plină, şi când zic plină asta înseamnă plecat de acasă la 8 dimineaţa şi ajuns acasă la aproape 12 seara.
Am fost la repetiţii la nişte prieteni (adică eu şi Ariel), apoi ne-am aşezat frumos pe malul Dâmboviţei, am mâncat jeleuri cu o forma dubioasă şi incercam să ne dăm seama cât de repede curge râul.
De ce declaraţie de dragoste de la etajul 3? Pentru că stăteam eu frumos pe acoperişul unei fabrici sau ce o fi fost, la repetiţiile de mai sus, şi Angus ii zicea lui Ben ca il iubeşte.
În altă ordine de idei vreau şi eu tricou cu Fredo şi Pid’jin, vreau un concert IPR şi vreau să plec de acasă.
Nişte versuri care m-au bântuit zilele astea:
“Love is,
kisses in a bean bag chair
the two of us with no one there
Love is,
the moment that I climb the stairs
to hold you in my arms after we made love.
Love is,
waking up to see your face,
or kissing in the morning rain.
The only thing that keeps me sane,
at the end of the day is that I’ve got you.”
Un oraş gri cu cerul plin de nori
Un oraş pustiu cu blocuri, nu culori
Un oraş stins cu flacăra apusă
Un oraş este acesta? întrebarea pusă…
Macarale, construcţii, particule de noroi
Murdar, ambulanţe conduse cu grijă printre noi
Furnicar de oameni, biserica pustie
Oraşul acesta numai viu nu poate să fie.
De ce? Nu ştiu. E vina lor.
Numai blocuri doriţi, doar de decor
O pajişte verde aş vrea să colind
Dar pe ei îi văd pe alt drum pornind.
Stau la birou. Încerc să învăţ pentru olimpiada la biologie. Fac o pauză şi arunc o privire pe fereastră. Numai macarale, blocuri în construcţie şi nori care plâng. M-am săturat! Rămas bun oraş, numai pentru o secundă. Lasă-mă să visez…
Un fulger pe cer se dilată-n secunde
O mână mă apucă de umăr şi mă prinde
Mă ţine strâns la piept şi mă-ndeamnă-ncetişor
Mergi uşor să nu căzi jos pe covor…
Se întinde spre mine şi mă sărută pe obraz
Cu atingere de înger şi cu mult mult haz
O împletire de sentimente şi o cheie ruginită
Nu spun din nou o poveste ameţită.
Infantil şi totuşi realist acest fel de a fi
O maimuţă pe crengile unui bananier kaki
O rimă fără sens e ceea ce grăiesc
Nu prea am sens în acest ciudat demers.
Acum, serios, eu vreau a spune o poveste
Cu condeiul scriu din nou peste
Peste ce e vechi, peste trecut
Asemănare fatală cu un mamut.
Te ating pe mâna stângă şi zâmbeşti ştrengar
Mă uit la tine, ce sentiment bizar
Îţi spun doar atât şi închei chiar aici
Te iubesc să ştii.
În ultimul timp am ajuns să citesc numai cărţi legate de al 3-lea Reich, Auschwitz şi lagăre de exterminare. Fie că sunt relatări ale unor persoane care au fost persecutate, secrete ale medicilor blestemaţi sau chinurile unui medic legist aceste cărţi m-au impresionat. Stau să mă gândesc cât de bine trăim noi şi cum nu ne pasă de absolut nimic. Poate mâine nu vom mai avea tot ce azi considerăm de bun-simţ. Încerc să apreciez orice clipă petrecută cu cei dragi, orice “lucru” care îmi face viaţa mai uşoară. Sunt mulţi care în timpul celui de-al doilea război mondial nu şi-au permis nici să respire puţin mai tare de frică să nu fie bătuţi.
Pentru cei interesaţi de subiect sfatul meu este să citiţi:
“Am fost medic la Auschwitz” de Niszly Miklos
“Medicii blestemaţi” de Christian Bernadac
“Drumul la şi de la Auschwitz” de Hedi Fried
Ce simţi când o durere te-apasă, dar e doar trecător
Ce simţi când un sărut pe umăr primeşti când îţi e dor
Ce simţi când o adiere uşoară părul ţi-l împinge
Ce simţi când un apus sub norii grei se stinge…
In windy paths and shattered dreams
A dancing leaf just swings and screams
It screams out loud the forgotten words
It shows that love belongs to the worlds.
In drizzling summers and rainy winters
Jumping, running crazy like sprinters
I fall in love each day, each second
It’s just a virus, I reckoned.
Memories pass like seasons in rush
Buzzing around a mistletoe thrush
A face remembered on a snowy night
The boy I love, the sun that shines bright.
I just close my eyes thinking about you
I wanna lie on the floor and play in two
Don’t need to prove nothing, I just want
Want to kiss you on the cheek good night.
Într-o dimineaţă mâncam o clătită cu ciocolată. Şi cum mâncam eu clătita şi îi curgea ciocolata aud un zgomot puternic. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Nimic. Nimic?! Dar zgomotul este atât de enervant. După ce mi-am terminat clătita m-am dus afară. Din balcon îl văd pe Vasile. Vasile Sfârc. Vasile Sfârc drept. Mda. Asculta manele şi eu nu urăsc nimic mai mult decât manelele.
Strig la el. Nu aude. Păi cum să audă dacă era muzica dată aşa de tare? Prost om. Dar ce ţi-e şi cu el?
Am stat ce am stat zicând că poate s-o simţi şi el. Păi cum? Se simte? NU. Ies iar pe balcon şi strig la el. Uimitor, de data asta mă aude şi îmi răspunde: “Lasă-mă Ioane!”. Ce sec… Aşa e cu manelistii, sunt mai grei de cap. Şi Sfârc, şi manelar… şi Vasile!
Am coborât la vecina de jos, Dana Bucă. Dana Bucă dreaptă. Şi ea era foarte revoltata că Vasile ascultă manele aşa tare. Ne-am hotărât să mergem împreună la administrator… El stă sus la etajul 9, între Vlad Ureche şi Gheorghe Falcă… Îl cheamă Mare. Nu credeam că există un asemenea nume… Culmea e că numele de famelie este Nas. Mare Nas îi zicem. N-are nasul mare. E de treabă. De obicei rezolvă problemele în bloc.
Ne-am dus toţi trei la Vasile Sfârc drept: eu, Dana Bucă şi Mare Nas şi am început să-i batem la uşă. Muzica părea tot mai tare… iar Vasile Sfârc părea sa ne ignore.
După ce am mai batut la uşă in jur de 3 ceasuri - am facut cu rândul, eu un ceas, Dana un ceas, administratorul alt ceas - ne-am hotarat să-i spargem uşa… Vlad Ureche de la 9 a adus un topor şi am început să-i dăm in uşă.
Poc, ţop, trosc şi intrăm în balconul lui Vasile Sfârc. Muzica răsuna atat de tare încât însuşi Vlad Ureche, caruia îi place muzica, a leşinat.
Dana Bucă apoi l-a găsit pe Vasile Sfârc drept pe jos, întins, într-o poziţie de sfârc căruia îi e frig. I-am verificat eu pulsul - căci nu degeaba am făcut cursul ăla de prim-ajutor - şi am strigat: “Îi mort!”.
Era mort… Nici azi nu se ştie clar cauza morţii lui Vasile Sfârc. Totuşi ţin să vă avertizez… maneaua ucide!
