O viaţă avem şi una trăim, nu-i aşa? Atunci de ce atâta neglijenţă faţă de aspectele mici, aspectele cu adevărat importante ale vieţii? Ştiţi, nu este nevoie de o definiţie ştiinţifică, pompoasă sau intelectuală. E nevoie de sentimente, gânduri, trăiri.

Copilăria este o parte semnificativă din dezvoltarea oricui. Dacă atunci nu profităm de libertate, de dorinţe, de orice mic fleac am pierdut multe… Ca un copilaş care se joacă cu un fluture pe un deal plin de flori gândindu-se, unde e casa lui. Eu încerc să privesc din altă perspectivă ce a fost. O perspectivă cât se poate de… personală. Ar putea suna oarecum ciudat, însă fluturele este ca inima unui copil. Pur, inocent, inofensiv. Dacă noi nu îl valorificăm, dacă nouă nu ne pasă, fluturele moare încet încet. Întâi îşi pierde culoarea şi devine negru. Negru ca incertitudinile noastre, ca nesiguranţa, ca frica. Apoi piere în vârtejul eternităţii.

Dacă aş putea, aş face toţi fluturii coloraţi, din sufletele tuturor, însă eu nu am această putere. Nu ai nevoie decât de fericire, înţelegere şi mai ales iubire. Poate sună siropos, dar e adevărat. Stau să mă gândesc câţi copii au o viaţă gri, o viaţă aşa cum noi nu ne putem imagina. Ei ţin pe umeri povara unui adult, iar fluturele îşi pierde culoarea… E păcat.

În sufletul tuturor aş vrea să fie primăvară. Mereu. De ce nu restul anotimpurilor? Pentru că vara este prea cald, iarna prea frig, iar toamna prea deprimant.

Ce aş putea să vă urez? O primăvară permanentă şi mulţi fluturi coloraţi…