Atentie! Urmeaza post lung.

Să ţin eternitatea într-o zi şi o clipă în mână, să privesc apusul şi să nu mă gândesc la nimic, să zbor, dar să nu cad şi să înot, dar să nu ating apa. Să nu fiu eu, ci o imagine pentru că imaginile nu suferă, nu au sentimente. Nu suntem reali. Suntem imagini. Suntem altceva. Suntem neant, dar treptat devenim realitate. Devenim ceva mai presus de cuvinte, de inchipuri. Devenim oameni.

Nu ştiu din ce suntem formaţi. Particule? Nu. Suntem dragoste, suntem natură, suntem neant. Poate văd lucrurile altfel decât voi, acei puţini care citesc aceste rânduri, dar părerea mea nu se va schimbă. Nu vreau să-mi alung temerile, ci să le înving, nu vreau să merg împotrivă vântului, ci el să fie prietenul meu şi să mă ocolească suav…

Sunt unele lucruri pe care nu vreau să le înţeleg şi unele pe care nu pot să le înţeleg. Uneori sunt o furtună alteori o aidere; un vis frumos sau un coşmar. Privesc această problemă din diverse unghiuri. Unul mai ascuţit ca celălalt. Poate nu există unghiuri. Poate nu exist eu.
De data aceasta eu vreau să fiu stăpână vieţii mele. Să hotărăsc singură ceea ce este bine ce nu. Sunt o proiecţie a ceea ce vor EI să fiu sau a ceea ce iubesc? De fapt eu iubesc prea puţine lucruri, chiar infinit de puţine. Iubesc să scriu. Unii or zice că nu am talent că nu ştiu sau mă rog. Eu scriu pentru mine.

Adevăratele poezii încep când cuvintele se termină şi nu îşi mai au rostul, când sunt înlocuite de sentimente. În mâna unui pictor sălăşuieşte instrumentul ce dă viaţă culorilor şi formelor abstracte.Un muzician crează acel lucru mirific numit sunet al cărui glas este dat de un arcuş, iar unui scriitor nu-i rămâne decât un pergament gol în faţă. Un pergament pe care trebuie să-l umple cu sentimentele sale. Nişte rânduri prin care să poată vedea ca printr-o oglindă întreaga existenţă cuprinsă într-o înlănţuire numită poezie. Şi este nevoie de mult mai mult decât un creion.

Un scriitor adevărat îşi foloseşte mintea, dar în primul rând inima ca instrument de slovă. El gândeşte cu inimă. Pentru că acolo se nasc sentimentele şi prin urmare poezia. Dar ce este cuvântul de fapt? Noi îl folosim pentru a comunica, pentru a transmite, pentru a crea. Ca şi acum. Şi eu încerc să creez. Dar cuvintele rămân nişte simple litere pe o foaie albă. Contează profunzimea lor, să înţelegi un suflet ce le-a folosit în necesitatea de a se face auzit. Şi atunci, când vei trece de oglindă, vei descoperi o altă lume. Lumea în care totul capătă un sens, o culoare, o muzicalitate. Toate se împletesc şi au un sens răsunător în sufletul tău. Pentru că mintea doar a desluşit caracterul în sine.

O persoană care ştie să mânuiască cuvintele nu-şi permite să fie controlată de acestea. Pentru că astfel te limitezi. Scriitorul, însă, este deosebit printr-un lucru de celilalti oameni. El are nişte ochelari prin care vede altfel viaţa şi o interpretează în modul său unic. Aceşti ochelari nu se cumpără de la magazinul de la colţ pe diverse sume de bani. Nu. Este un har divin. Cititorii au mult de lucrat şi în încercarea de a pătrunde în “lumea oglinzii” mulţi eşuează. La fel de mulţi nu prind adevăratul sens pe care poetul îl schiţează. Câteodată am senzaţia că mari artişti ar trebui să-şi scrie câte un dicţionar explicativ ,comentarii sau cel puţin un indiciu pentru ca urmaşii sau doar admiratorii să desluşească adevăratul înţeles al artei. Să înţeleagă un mister adânc sau o ironie ce se ascunde cu timiditate în spatele unei metafore bine concepute. Poate o glumă cu tentă mai tragică sau pur şi simplu un simbolism cu două feţe.Oricum unii au o altă putere de interpretare. Unii nu văd în depărtare.