Mă pierd şi mă regăsesc

Sper să vă placă xD

Încep o poveste ca oricare alta. Cuvinte.. da, din asta e compusă, dar tema este cam ambiguă. Scârţie puţin sub greutatea unor amintiri ce nu dau pace unui suflet care le ignoră de prea multă vreme. Scriam într-o seară după ce a plouat mult. Scriam că să mă descarc, că să mai uit din probleme însă nu reuşeam. Îmi venea în minte greşeala pe care am făcut-o. Era ca un şir nesfârşit de imagini care se derulau cu o viteză ameţitoare.
M-am speriat. Am lăsat creionul din mână şi am privit pe fereastră. Părea rece afară însă tot am vrut să ies din casă. Casa care nu o mai simţeam la fel de primitoare ca înainte. Mă intimida, mă speria. Iau haina din cuier şi ies pe uşă. M-a izbit un aer rece, crud care m-a trezit din visare. Mergeam fără vreun ţel, fără o destinaţie. Mă gadeam încontinuu la ceea ce am realizat eu până atunci, până să greşesc, până să îmi demonstrez că am un rost.
Semaforul îşi schimbă culoarea absent. Lui de ce îi pasă? Mie de ce îmi pasă? Ştiţi, eu credeam că chiar sunt chestii bune care merită şi.. am realizat că de fapt eu sunt doar o verigă dintr-un lanţ lung şi gros ce ajută la înfăptuirea lor. Traversez vis a vis. Trec pe lângă un bătrân care cerşeşte, pe care îl văd zilnic, pe care am încercat să îl ajut însă soarta nu îl ajută deloc. Mă gândesc la viaţa lui, deci se poate mai rău decât mine! Poate voi fii considerată o persoană lipsită de sens, cu pretenţii prea mari şi fără un viitor cert. Vă anunţ că e tocmai opusul. Nu sunt aşa, nu ştiu ce m-a izbit. În fine, acum e doar aerul rece. El mă însoţeşte în această “călătorie”, dacă o putem numi aşa, în redescoperirea de sine. Nu mă va părăsi indiferent de ce fac, de ce gândesc. Nu e atât de viu încât să mă judece nici atât de neviu încât să nu ştiu că este acolo, undeva pierdut în spaţiul dintre mine şi ceea ce e în jur.
Dintr-o dată simt că nu mai are rost să păşesc într-un ritm ameţitor pe drumuri necunoscute. Întru în parc şi mă aşez pe o bancă. Copacii mă sperie, or ştii şi ei povestea mea? Vântul o ştie, ei cu ce sunt mai prejos? Florile de mult nu mai sunt, doar e aproape iarnă. Gânduri care nu au absolut nici un sens îmi trec prin minte, nu ştiu exact ce s-a întâmplat. Am mers eu prea departe, m-am pierdut în detalii? Am ratat esenţialul? Ar trebui să nu mai văd doar ce e orizontul, ci să mă întreb ce e dincolo de el. Mereu greşesc undeva, dar e normal, sunt om. Totuşi în această situaţie care tot mă frământă cine e vinovatul? Eu, tu, cel care citeşte acum ceea ce scriu? Da, tu cel care acum vezi rânduri lipsite de sens în faţa ta, tu cine crezi că e de vină?
Trebuie să iau ceva, văd că am ajuns să vorbesc singură. Am rămas în parc. Conştientizez cât este de târziu, dar nu mă îndur să părăsesc acest loc în care pentru prima dată după mult timp m-am regăsit. Îmi aduc aminte de copilărie în acest moment, nu întrebaţi de ce. Pur şi simplu. La basmele în care credeam şi la mirosul de măr. Dau în clişee. Acum simt nevoia să plouă din nou.
Aţi avut vreodată dorinţa de a primi în dar o ploaie? O ploaie frumoasă, curată, veselă. O ploaie de primăvară care să îţi îmbrăţişeze sprinţar întreaga fiinţă, care să te inspire, să te facă fericit? Să te îmbrăţişeze, nu să te copleaşească. Să te facă fericit la modul simplu, să ştii că nu ţi se oferă prea mult, să nu te temi că nu vei putea răspunde la fel… astfel încât să te sperii şi să refuzi totul, ploaia cu totul. O astfel de ploaie îmi doresc, numai că nu este primăvară şi dorinţa e în van. Nu mai sunt nori pe cer. Nu cred că m-am certat cu vântul, dar el i-a gonit sigur. Acum nu încep să vorbesc despre precipiaţii. Mă ridic leneş de pe bancă şi încep să plâng. Nu, nu de tristeţe, supărare sau orice alt sentiment negativ. Nu. Plâng pentru că tocmai am realizat ceea ce voiam, scopul pentru care am ieşit pe uşă într-un mod atât de brutal aş putea zice în dorinţă de a scăpa de o fiară care parcă se luptă cu mine. Ca acel aer rece care m-a izbit, aşa este şi idea mea. Ploaia m-a ajutat să realizez totul. Ceea ce am dorit, însă nu am putut să obţin prin nici un mod cunoscut sau ma puţin cunoscut. Despre fericire era vorba, despre cum aş putea să obţin aceste lucru atât de vânat. Uşor şi totuşi cu paşi repezi iată concluzia: toţi avem dreptul la fericire. Cu sau fără precipitaţii. Exact aşa cum am făcut şi eu, am plecat şi am uitat să rezerv locuri cuiva, celui ce ar fii trbuit să mă însoţească în acest drum pentru a înţelege. Mi-am adus aminte de tine. Data viitoare ai un loc oprit. Merg spre casă, mai bine zis alerg. Ajung în faţa colii de hârtie cu rânduri tăiate şi câteva însemne pe margine. Creionul mă aştepta. Ştia că voi veni şi voi scrie, nu ştim niciunul din noi ce, ci doar că va fii bine. Aşa este, aşa a fost, aşa va fii. Acum am realizat asta!